Dan Lungu este un scriitor născut în 1969 la Botoşani.L-am descoperit citind Sunt o babă comunistă şi atunci am descoperit un scriitor contemporan,cu o notă uşoară,cu un umor sec,în opera căruia eşti invitat să tragi singur concluzia după ce citeşti o carte a sa.
Aşa am păţit şi cu această carte Cum să uiţi o femeie. Mi s-a părut interesant rezumatul pe care l-am citit pe spate şi eram pregătită pentru o carte anlitică asupra iubirii,a suferinţei,a despărţirii. De ce s-ar scoate în evidenţă atunci că cele două personaje principale,Andi şi Marga,care locuiesc împreună de un an şi jumătate,şi care se despart simplu, pe un bilet, sunt jurnalişti la acelaşi ziar? Dar nu avem parte de o analiză a sentimentelor din perspectiva rece a unui jurnalist de investigaţii ci mai profund , în comparaţie cu Dumnezeu.
Zburând printre capitole aflăm povestea lor de iubire dar şi povestea de viaţă a fiecăruia în parte.Şi cu toate astea e o poveste de dragoste la care nu se trezeşte nici un sentiment, plată, aproape că doar un pretext pentru o despărţire în contextul cărţii. Dar o iubire şi o despărţire care naşte întrebări mai ales după ce Andi vine în contact cu un grup de adventişi şi cu un înţelept pastor pe nume Set care are răspunsuri la fiecare întrebare,din perspectiva religioasă.Astfel Andi şi noi avem parte de o incursiune în doctrina neoprotestantă, discuţii despre Dumnezeu şi credinţă,despre iubire,despre har,despre deschiderea inimii.Astfel Andi are şansa să vadă viaţa şi din altă perspectivă.
(Mie aceste pasaje mi-au adus aminte de discuţiile pe care le aveam cu o prietenă,trecută la un astfel de cult neoprotestant,şi în care fiecare îşi apăra ceea ce ştia că este corect în religia proprie.)
Mie personal nu mi-a plăcut acest roman.Nu l-aş pune pe lista mea de favorite.Nu e un roman care să aibă un fir narativ pe care să-l urmăreşti cu înfrigurare,capitolele nu sunt în ordine cronologică dar asta poate fi văzut şi ca un punct forte al cărţii. Dar nu mi-a plăcut amestecul dintre atmosfera împuţită de garsonieră, insalubră de bar îmbâcsit şi coruptă din redacţia de ziar cu lumea perfectă a neoprotestanţilor care suferă pentru credinţa lor. M-am întrebat de ce nu a ales Dan Lungu lumea creştin ortodoxă a lui Dumnezeu? Prea mult îmi seamănă cu lumea perfectă şi discursurile din broşurile pe care le găsim uneori în cutia poştală.
După ce viaţa lui Andi intră pe făgaşul normal,are parte de o revelaţie din gura altui personaj (episodic) care poate fi folosit ca o concluzie a întregii poveşti
"E drept,explicaţiile nu au ce căuta într-o despărţire. Nu pot fi decît meschine. Adevărul nu e nicăieri. Oamenii inteligenţi simt asta.[...]Ce să explici ? La ce ajută?"
As recomanda romanul fanilor lui Dan Lungu, celor care vor sa descopere literatura contemporana si celor care simt nevoia unei perspective asupra lui Dumnezeu si a credintei din perspectiva neoprotestanta (adventista).
Aşa am păţit şi cu această carte Cum să uiţi o femeie. Mi s-a părut interesant rezumatul pe care l-am citit pe spate şi eram pregătită pentru o carte anlitică asupra iubirii,a suferinţei,a despărţirii. De ce s-ar scoate în evidenţă atunci că cele două personaje principale,Andi şi Marga,care locuiesc împreună de un an şi jumătate,şi care se despart simplu, pe un bilet, sunt jurnalişti la acelaşi ziar? Dar nu avem parte de o analiză a sentimentelor din perspectiva rece a unui jurnalist de investigaţii ci mai profund , în comparaţie cu Dumnezeu.
Zburând printre capitole aflăm povestea lor de iubire dar şi povestea de viaţă a fiecăruia în parte.Şi cu toate astea e o poveste de dragoste la care nu se trezeşte nici un sentiment, plată, aproape că doar un pretext pentru o despărţire în contextul cărţii. Dar o iubire şi o despărţire care naşte întrebări mai ales după ce Andi vine în contact cu un grup de adventişi şi cu un înţelept pastor pe nume Set care are răspunsuri la fiecare întrebare,din perspectiva religioasă.Astfel Andi şi noi avem parte de o incursiune în doctrina neoprotestantă, discuţii despre Dumnezeu şi credinţă,despre iubire,despre har,despre deschiderea inimii.Astfel Andi are şansa să vadă viaţa şi din altă perspectivă.
(Mie aceste pasaje mi-au adus aminte de discuţiile pe care le aveam cu o prietenă,trecută la un astfel de cult neoprotestant,şi în care fiecare îşi apăra ceea ce ştia că este corect în religia proprie.)
Mie personal nu mi-a plăcut acest roman.Nu l-aş pune pe lista mea de favorite.Nu e un roman care să aibă un fir narativ pe care să-l urmăreşti cu înfrigurare,capitolele nu sunt în ordine cronologică dar asta poate fi văzut şi ca un punct forte al cărţii. Dar nu mi-a plăcut amestecul dintre atmosfera împuţită de garsonieră, insalubră de bar îmbâcsit şi coruptă din redacţia de ziar cu lumea perfectă a neoprotestanţilor care suferă pentru credinţa lor. M-am întrebat de ce nu a ales Dan Lungu lumea creştin ortodoxă a lui Dumnezeu? Prea mult îmi seamănă cu lumea perfectă şi discursurile din broşurile pe care le găsim uneori în cutia poştală.
După ce viaţa lui Andi intră pe făgaşul normal,are parte de o revelaţie din gura altui personaj (episodic) care poate fi folosit ca o concluzie a întregii poveşti
"E drept,explicaţiile nu au ce căuta într-o despărţire. Nu pot fi decît meschine. Adevărul nu e nicăieri. Oamenii inteligenţi simt asta.[...]Ce să explici ? La ce ajută?"
As recomanda romanul fanilor lui Dan Lungu, celor care vor sa descopere literatura contemporana si celor care simt nevoia unei perspective asupra lui Dumnezeu si a credintei din perspectiva neoprotestanta (adventista).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu